Va rog!

Nu este ideea mea, nu mie mi-a venit primul, dar nici nu ma intereseaza. Am incercat multa vreme sa stau langa subiect si sa nu ma implic cumva. Astazi insa nu, maine tot asa, pana in ziua in care romanii vor lua atitudine.

Ma inscriu intr-un lung sir de oameni ingroziti, la capatul puterilor, oameni care se gandesc la viitor avand un gol in stomac.

Unii sunt mai prezenti, altii tin neaparat sa taca. Eu nu prea mai pot sa tac.

Cand eram mic, parintii mei m-au invatat ca daca vreau respect, am sanse mari sa-l primesc daca il si ofer. Eram mic, faceam ochii mari si nu prea intelegeam despre ce este vorba. Nu intelegeam nici cuvantul foarte bine, motiv pentru care m-am uitat la ei atent si am incercat sa ma prind pe parcurs. Am inteles intr-un final ca respectul nu-i treaba usoara, dar este o conditie esentiala pentru a-ti putea continua viata intr-o societate care cerea in acei ani respect si libertate din toti rarunchii. Era prin ’89 – ’90. A fost un an groaznic pentru mine. Am fost internat vreo doua saptamani la Colentina si apoi mi-am rupt mana stanga din umar.

In Colentina am intalnit un baietel, Mihaita, care era orfan. Era internat in acelasi salon cu mine si …mama. Nu a avut saraca de ea curaj sa ma lase singur in spital, asa ca a facut cumva si a ramas acolo cu mine. Mihaita era singur si plangea in continuu. Fara a exagera, va spun ca singura persoana care il calma era mama. Am simtit in acel moment ceea ce fusesem obligat sa simt de doua ori pana atunci, ca cineva imi fura mama. Era un pic diferit fata de cele doua dati anterioare. Acum Mihaita nu imi era frate. Era doar un plangacios urat care imi fura toata atentia mamei. Lucrurile au mers pana intr-acolo incat in ziua externarii lui Mihaita, mama a plecat cu el la orfelinat ( casa de copii cum ii spuneam noi). Am plans o ora. Nu stiam daca mamei mele ii va placea mai mult de Mihaita decat de mine. El se facuse bine, eu nu :). Aveam incredere ca se va intoarce la mine, insa nu eram sigur. La un moment dat o vad pe mama in usa holului de la etajul 1 al spitalului unde eram internat si toate temerile mele au disparut ca prin minune. Atunci am inteles si am simtit imens. Aveam incredere si ea nu a fost inselata. A aparut instant un respect care a crescut pe zi ce trece fata de mama mea. O femeie care avea deja trei copii, mama, tin minte ca isi pusese in cap sa-l ia si pe Mihaita acasa, desi lucrurile nu erau tocmai roz in acea perioada.  Plangea si ea. Din cate imi mai pot aminti eu, citeam in ochii ei cum ca nu intelege de ce un copil trebuie sa aiba soarta asta. Bine, intelesul asta se datoreaza si unor discutii pe care le-am avut cu ea despre subiect cand am mai crescut. Era inceputul anilor ’90, iar lumea promitea sa se schimbe pentru romani. Barbati si femei, chiar si copii cateodata, luasera atitudine si au imbrancit lumea asta a noastra intr-o era noua. Tin minte si acum ca nu intelegeam in ’89 de ce tata se tot duce la Oraselul Copiilor pe frigul ala. Am inteles in scoala de ce.

Mama mea isi creste nepotii acum. Are 3. Tatal meu munceste de peste 10 ani in afara tarii. Ea a lucrat la Fabrica de Paine din Slobozia, tata la Fabrica de Ulei din acelasi oras. Mama si-a terminat si facultatea intre timp si acum lucreaza la Consiliul Judetean Ialomita, tata in constructii in Dublin. Ii iubesc la nebunie pe amandoi. Stiu cat le-a fost de greu cu 3 copii si stiu ca niciodata lucrurile nu au fost simple. Ii respect si as vrea ca la un moment dat sa fiu demn de respectul lor, nelegat de dragostea neconditionata pe care mi-o ofera indiferent ce as face.

Pentru ca parintii mei nu sunt baroni locali sau nu poseda vreo mafie, nu isi pot impune respectul cu forta. Eu nu pot face asta pentru ei, desi as incerca.

In 2012, mama, care lucra in departamentul de Resurse Umane al Prefecturii Ialomita de vreo 7 ani ( se poate sa gresesc numarul anilor) a fost instiintata de faptul ca postul ei a fost desfiintat prin hotarare de guvern. La Resurse Umane, departament unde erau doar doua persoane. Treaba statului, daca a hotarat aceasta reducere de buget. Treaba este ca la mai putin de un an de la intamplare, timp in care mama s-a angajat la Consiliul Judetean, acelasi stat, guvernul mai exact, a dat o hotarare care anuleaza decizia de desfiintare a acelor posturi si obliga institutiile sa readuca acei oameni, care vor mai vrea sa vina inapoi, platind retroactiv salariile. Again, stupid! Lucrurile s-au intamplat in alte judete, insa Ialomita refuza sa accepte aceasta hotarare de guvern. Mama i-a dat in judecata si a castigat, insa in continuare institutia prefectului din Ialomita refuza sa se conformeze deciziei judecatoresti.

Traim intr-o tara in care oamenilor le este refuzat dreptul la munca. Traim intr-o tara in care abuzul este un comportament universal acceptat. O tara in care statul iti baga mana in buzunar si are pretentia sa accepti fapul ca tu nu ai niciun drept. Traim in aceeasi tara in care nici macar pentru faptul ca suntem prosti nu mai primim vreo rasplata in afara circului ieftin de la televizor. Traim intr-o tara in care nu mai putem trai si noi ne incapatanam sa credem ca lucrurile vor mai merge asa multi ani. Nu, dragii mei! Nu vor mai merge, pentru ca orice prajitura incepe sa se termine din momentul in care te-ai apucat sa o mananci.

Tuturor de pasa, nu de tara asta, ci de fundul nostru. Ei bine, fundul nostru este in mare pericol daca nu facem ceva, orice in afara de a sta degeaba. Ni se cere din partea simplului bun simt sa gandim pentru 5 minute cat ne perindam prin sectia de votare. Ni se cere ca apoi sa insistam ca lucrurile promise sa se intample. Avem niste asteptari, acelea de a trai in liniste, asteptari care ne sunt inselate in fiecare zi, in fiecare secunda a vietii noastre in aceasta tara.

Din momentul acela din spital in ’89 am incercat o groaza de emotii in ceea ce priveste persoanele si institutiile in care pot avea incredere si am fost de fiecare data dezamagit. Eu vreau respect. Pentru mine, pentru mama si tata si pentru familia mea. Nu vreau sa vina lumea sa ne pupe mana ci vreau sa putem trai in aceasta tara. Nu ma las pacalit de faptul ca afacerile merg bine pentru mine, pentru ca asta ar insemna sa aloc merite unui stat care inca nu are controlul asupra creierului meu si a creativitatii pe care o transpira acesta.

Stim ca in ’89 nu s-a intamplat nimic altceva in afara mortii unor mii de oameni pentru ca altii sa preia puterea. Este strigator la cer, doar ca cerul asta este prea departe si nu ne aude. Avem puterea sa facem o schimbare. Pas cu pas putem sa fim in prima instanta lucizi 5 minute in sectia de votare, apoi putem sa luam atitudine si sa ne facem viata mai usoara.

Eu nu mai pot, pur si simplu nu mai pot sa aud si sa traiesc lucruri lipsite de ratiune si bun simt, lucruri care jignesc orice si pe oricine. Va rog, ganditi-va pentru o secunda la viata voastra si la ce vreti de la ea! Va rog, ajutati-ma sa nu-mi fie frica sa am copii in Romania! Va rog, ajutati-va pe voi sa nu mai fiti jigniti la orice pas, la orice cuvant scoate pe gura un om al statului, platit din banii nostri!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s