Copil fiind

Faceam multe tampenii. De la batutul fratilor mei, alergatul si jucatul de fotbal/rugby prin casa ( eu contra lor ca sa le arat cat sunt de bun), pana la aruncatul unor saci intregi de arpagic pe geam, doar ca sa le arat copiilor de afara ce tinta am eu de la etajul 3.

Mama, cat de tare era sa fii copil! Cel putin in copilaria mea.

Hai sa va zic una tare, voi astia care-mi sunteti prieteni apropiati o stiti. Bunicii mei din partea tatalui erau din Corhana, un sat din judetul Neamt, la vreo 30 KM de Roman. Pana la varsta de 14 ani, vacanta de vara a insemnat pentru mine 3 luni de stat la tara, unde eram un soi de zeu coborat printre muritori. Asa mi se parea ca se purtau toti. Acum imi dau seama ca erau doar bine crescuti.

Ei, intr-una dintre veri, un unchi de-al meu isi facea casa. Casa mare, cu etaj, ca doar muncise omul pe afara si trebuia sa lase ceva. Cand incepe omul sa cosntruiasca? Vara. Ei bine, am prins toata lucrarea :).

Am ajutat eu ce-am ajutat, apoi m-am plictisit. Ce puteam eu sa fac era sa le dau muncitorilor la mana caramida, pentru ca eram singurul care incapea intre al 30-lea rand de caramida (erau puse in stiva) si acoperisul sub care erau puse. La un moment dat, dau de niste caramizi mai subtirele, „samota” cum le spuneau ei, folosite pentru constructia sobelor. Cum capul meu era plin de Chuck Norris, Van Damme, Bruce Lee si „Cichician”, m-am gandit sa imi incerc aptitudinile de karatist pe ele. Culmea, am dat cu „karata” si am inceput sa sparg cate una. Convins ca este o chestie mult prea tare ca sa nu o arat tuturor, am convocat rapid consiliul de fete de pe strada + verisoara-mea Petronela. Fac o pauza reamintindu-mi de verisoara asta a mea, pentru ca era partenerul meu de dracii. Cred ca este cu 3 luni mai mare decat mine. In ciuda faptului ca este fata, mi-a tinut isonul in toate tampeniile pe care le-am facut pe la tara.

Bun! Am adunat eu cu ajutorul Petronelei suflarea feminina cu varste cuprinse intre 11-13 ani in curtea unchiului nostru si am inceput sa le povestesc ca eu fac karate la Slobozia (nu stia nimeni ce cuvant nasol descrie numele orasului meu si aveau impresia ca este un oras foarte mare si frumos de unde se conduce lumea 😉 ) si ca am centura neagra. Toata lumea moarta de admiratie, aplauze, priviri etc. Le spun „hai sa va fac si o demonstratie” si scot o caramida din aia, o pun pe doua caramizi din alea serioase si ma concentrez. Toate fetele mute , suspans, eu concentrat tragand cu coada ochiului la ei. Ma concentrez ce ma concentrez, incep sa am emotii ca poate am nimerit una din aia mai tare care nu se sparge si ma fac de rahat cu public. Imi iau inima in dinti si trag o karata, caramida se sparge si multimea este in delir. Va dati seama ca de la asta am prins curaj si am ucis vreo 10 caramizi, de fiecare data cu acelasi efect de admiratie varsat spre mine. In tot timpul asta, verisoara-mea s-a prins de smecherie, pentru ca asa mi-a facut toata copilaria. Cum coceam eu ceva in cap, ea era prima care ma prindea. Sharp kid, ah? Incepe fata sa ma intrebe daca nu o las si pe ea, ca ea poate, ca e usor. Eu o tot inghionteam exact ca Jean Constantin in „B.D. la munte si la mare”  cand ii cerea ala suta de lei. Ma lasa Petronela in pace, eu ma satur de spart caramizi si la un moment dat ma intreaba de ce nu le sparg si pe alea doua mari pe care le-am folosit drept suport. Mintea mea se aprinde la provocarea asta si raspund „pentru ca apoi nu voi mai avea maine caramizi de suport cand o sa mai fac o demonstratie”. Nici bine nu zic asta, verisoara-mea ia o caramida din aia subtie, o pune pe cele doua mari, ii arde una si o sparge pana sa ajung eu la ea. Evident ca incepe sa rada de mine. eu incep sa seman cu un curcubeu la fata si incerc sa ma scot spunand ca aia a fost caramida pe care m-am incalzit eu si era crapata. Asta radea langa mine sa moara, eu imi faceam griji ca nu ma mai crede nimeni (ceea ce era si normal). Se pare ca a tinut, pentru ca in vara aia am pupat vreo trei fete. Adica multe 🙂

Doamne, cate si mai cate faceam pe vremurile alea si cate imi mai vine sa fac si acum. Din fericire am la dispozitie o agentie de publicitate si colegi de joaca, asa ca nu va speriati daca ma vedeti asteptand-o pe Carmen, colega mea, dupa un colt ca sa o sperii. Patricia, doamna mea cea doamna, stie mai bine ce pateste acasa.

Sunt atat de fascinat de copilul din capul meu incat am ales sa-mi bazez cariera pe el si pe prospetimea lui. Bine, mai este el sfatuit si de adultul eu, care-l mai tempereaza, insa fara acest copil as fi pierdut.

Asta si vrea sa zica autorul in polologhia de mai sus, sa nu va pierdeti copilul din cap, ala de la mansarda, pentru ca de la el aveti tot ceea ce va face placuti. Suntem toti copii si o recunoastem fiecare ori in public, ori la noi acasa, in intimitatea familiei. De fiecare data cand razi, cand faci o gluma cuiva, cand te superi fara rost sau dansezi frenetic ori iti vine o idee geniala, acolo este copilul din marele tau cap.

Baudelaire  s-a prins de cum merg lucrurile si, in loc sa va povesteasca cum a spart el caramizi la unchi-su, a zis doar ca „Genialitatean nu inseamna altceva decat copilaria recuperata”. Smart ass!

La multi ani, ma, copii! Orice varsta ati avea!

P.S.- iata-l si pe marele karatist care eram eu pe vremuri. Evident, aveam suficienta imaginatie cat sa-mi desenez toate pozele, aceasta fiind cea mai decenta pe care am putut-o gasi . Probabil eram in etapa John Wayne a vietii mele. In spatele meu, daca poza ar fi fost color, ati fi putut admira un falnic mistret care cred ca este expus si in ziua de astazi in acelasi loc.

_DSC0284

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s